Luni am schimbat felul în care calculatorul nostru păstra datele despre Pământ. Până atunci, informațiile despre altitudine, temperatură și radiație solară erau ascunse în câteva fișiere binare pe care programul le putea interpreta fără probleme, dar pe care un om nu le putea privi fără să se întrebe de ce tocmai el fusese ales să sufere acea experiență. Dacă deschideai unul dintre ele cu un program obișnuit, obțineai un zid de caractere fără niciun sens aparent.
Din punct de vedere tehnic, nu era nimic greșit în asta. Din punct de vedere omenesc, însă, datele deveniseră aproape imposibil de inspectat.
Așa că am făcut ceva foarte simplu: le-am transformat în imagini.
Harta altitudinii Pământului a devenit un PNG de 3600 x 1800 de pixeli, în care fiecare pixel reprezintă aproximativ zece kilometri de teren, iar nivelul de gri indică înălțimea. Marea apare neagră, câmpiile sunt în tonuri de gri, iar regiunile muntoase devin din ce în ce mai deschise până când Himalaya este aproape albă. Nu este o reprezentare care să înlocuiască datele originale atunci când avem nevoie de precizie, dar are un avantaj important: o putem deschide cu aproape orice program de imagini și putem vedea imediat ce reprezintă datele.
Același principiu l-am aplicat temperaturii. Am făcut câte o hartă pentru fiecare lună și le-am așezat într-o singură imagine, din ianuarie până în decembrie. Privite împreună, cele douăsprezece hărți arată ceva ce un tabel de valori ascunde destul de bine: vara nu este pur și simplu prezentă într-o parte a lumii și absentă în cealaltă, ci pare să se deplaseze încet între cele două emisfere pe măsură ce Pământul își continuă mișcarea în jurul Soarelui.
Schimbarea aceasta ne-a permis să eliminăm și o problemă mai puțin vizibilă.
Până atunci, atunci când utilizatorul muta pinul pe hartă, calculatorul trimitea coordonatele către un serviciu de pe internet și îl întreba ce altitudine are punctul respectiv. Era o soluție rezonabilă cât timp aveam nevoie de un singur punct, dar devenea absurdă atunci când utilizatorul muta pinul de mai multe ori: fiecare mișcare însemna o nouă cerere către un server care nu avea niciun motiv să știe că noi mutăm un punct pe harta noastră.
Acum altitudinea se află deja în imagine.
Calculatorul identifică pixelul corespunzător poziției pinului și citește valoarea de acolo. Nu mai este nevoie de un serviciu extern, iar funcția continuă să lucreze chiar și atunci când conexiunea la internet nu există. Este una dintre acele îmbunătățiri care par neînsemnate după ce au fost făcute și destul de complicate înainte de a fi făcute.
Seara am început însă ceva mai ambițios: o hartă globală a radiației solare, cu celule de un grad pe un grad.
Pentru fiecare celulă de pe uscat, trei procese urmau să întrebe PVGIS ce valori există acolo. Pentru oceane și pentru regiunile polare aveam nevoie de alte date, așa că NASA urma să fie întrebată din nou, de această dată în loturi de câte o sută de puncte.
Nu era un algoritm complicat. Era doar foarte mult de lucru.
Calculul urma să dureze câteva zile, ceea ce înseamnă că trei muncitori virtuali aveau să repete aceeași operațiune de un număr foarte mare de ori, fără să obosească și, lucru important, fără să ceară cafea.
Dacă totul funcționa, rezultatul urma să fie o altă imagine a Pământului, numai că de data aceasta nu am fi reprezentat terenul și nici temperatura.
Am fi reprezentat lumina.
Până atunci, datele despre planeta noastră fuseseră pentru calculator ceva ce trebuia citit și interpretat. Începând de luni, începeau să devină ceva ce putea fi și privit.
Iar aceasta s-a dovedit a fi o diferență mai importantă decât părea la început: atunci când poți vedea datele, începi să observi lucruri pe care nu le-ai fi căutat niciodată într-un fișier binar.