Marți ne-am întrebat cât praf este în cer.
Nu la figurat. Lumina face exact asta: pleacă de la Soare, ajunge la marginea atmosferei cu o putere pe care o putem determina destul de precis și apoi începe să traverseze aerul. Numai că aerul nu este gol, iar ceea ce pare, de la sol, a fi un cer perfect limpede este de fapt un amestec de gaze, vapori de apă, particule de praf, fum, sare marină, polen și tot felul de alte lucruri care nu au fost invitate în mod oficial, dar care participă oricum la călătoria luminii. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai puțină lumină ajunge la sol, chiar și într-o zi în care nu există niciun nor.
Meteorologii au un număr pentru toate acestea. Se numește turbiditate Linke, după Wilhelm Linke, care a lucrat cu această idee în anii 1920, iar numărul reprezintă, în esență, cât de mult atenuează atmosfera reală lumina în comparație cu o atmosferă idealizată, curată și uscată. O valoare în jur de 2 este întâlnită într-un aer foarte limpede, cum găsești la altitudine; într-un oraș, vara, valorile pot ajunge la 4 sau 5, iar în regiuni foarte încărcate cu praf, cum sunt uneori zonele deșertice în timpul episoadelor de vânt, pot trece de 6.
Noi nu aveam acest număr pentru nicio parte a lumii.
Așa că am făcut ceea ce facem de obicei atunci când nu avem o valoare pe care o putem măsura direct: am calculat-o pe dos.
Am întrebat NASA câtă lumină ajunge la sol într-o anumită zonă, într-o anumită lună, în condiții de cer senin, pornind de la datele climatologice disponibile. Apoi am pus formula noastră să caute ce valoare a turbidității Linke ar produce același rezultat. Îi dai 2 și primești prea multă lumină; îi dai 4 și primești prea puțină; încerci 3 și te apropii; încerci 3,1 și, dacă rezultatul se potrivește suficient de bine, te oprești. Este o problemă simplă de inversare, dar trebuie rezolvată de foarte multe ori: pentru fiecare punct al hărții și pentru fiecare lună.
Prima versiune, calculată pe pătrate de cinci grade, a terminat în nouă minute. A fost suficient de rapidă încât să ne dea impresia că problema era aproape rezolvată, ceea ce este un semn destul de bun că urmează să descoperim că nu este.
A doua versiune, cu pătrate de un singur grad, a avut nevoie de paisprezece ore. Am lăsat-o să ruleze peste noapte și i-am adăugat un fișier de progres, astfel încât, dacă procesul se oprea dintr-un motiv oarecare, să poată continua de unde rămăsese, în loc să ne oblige să refacem întreaga planetă doar pentru că un calculator avusese o noapte proastă.
Între timp, am găsit două greșeli.
Prima era complet a noastră. În prima versiune uitasem lumina difuză, adică acea parte a radiației care nu vine direct de la discul Soarelui, ci ajunge la sol după ce a fost împrăștiată în toate direcțiile de atmosferă. Rezultatul era simplu și destul de neplăcut: lipseau aproximativ șapte procente din lumină, în fiecare punct în care făceam calculul. Am corectat formula și am refăcut calculul.
A doua greșeală era mai amuzantă.
Undeva în cod exista o funcție care aștepta patru valori, dar apelul care o alimenta îi trimitea doar trei. A patra valoare, cea care trebuia să spună cât de tulbure este atmosfera, ajungea astfel să fie, din greșeală, longitudinea punctului. Pentru Brașov, longitudinea este aproximativ 25,6 grade est. Asta însemna că, pentru câteva ore, programul nostru considera că deasupra Brașovului există echivalentul a douăzeci și cinci de atmosfere încărcate cu praf, așezate una peste alta.
Cerul din Brașov nu este chiar atât de necooperant.
Am reparat și această problemă, apoi am făcut un lucru care ni s-a părut aproape obligatoriu după toate orele petrecute uitându-ne la cifre: am transformat rezultatul într-o hartă. Acum poți muta luna cu un slider și poți urmări cum se schimbă turbiditatea atmosferică de-a lungul anului. Regiunile deșertice devin portocalii, oceanele rămân albastre, iar zonele polare aflate în noaptea polară sunt hașurate, pentru că acolo Soarele nu răsare și, prin urmare, nu există radiație solară directă pentru care modelul să facă acel calcul.
Până marți, cerul nostru era, în esență, la fel de curat peste tot. Nu pentru că Pământul ar fi fost așa, ci pentru că programul nu știa încă diferența.
De marți, atmosfera are în sfârșit propriul ei caracter.