După weekendul în care îi trasasem Soarelui drumul pe cer, luni a venit ziua în care trebuia să ne întrebăm dacă îl calculam corect.
Prima descoperire a fost una neplăcută, dar modestă: constanta solară din cod era greșită. Cu aproximativ șase wați pe metru pătrat. Nu suficient cât să lumineze o cameră, dar suficient cât să ne spună că un calculator care pretinde că măsoară Soarele nu are voie să improvizeze.
Am înlocuit valoarea cu cea folosită de PVGIS, referința europeană pentru astfel de calcule. Soarele și-a păstrat locul pe cer, iar cele două calculatoare au încetat să se contrazică pentru câteva zecimi.
Apoi am ridicat privirea.
Și am descoperit altceva: înălțimea contează.
O casă din Predeal se află cu aproape un kilometru mai aproape de cer decât una din Constanța. Deasupra ei este mai puțin aer, iar lumina Soarelui trebuie să străbată o atmosferă ceva mai subțire înainte să ajungă la panou.
Așa că instrumentul a început să întrebe și altitudinea.
La început, i-am dat o hartă grosieră a reliefului, suficientă pentru primele calcule. Apoi am înlocuit-o cu date despre terenul real.
Numai că aici ne aștepta o surpriză.
Harta se termina undeva la nord de Stockholm.
Dincolo de această linie, Siberia, Canada și Groenlanda deveneau brusc perfect plate. Zero metri. O planetă fără munți, întinsă ca o masă.
Nu era o nouă descoperire geografică.
Era doar o gaură în date.
Am găsit un alt set de date, construit din observații satelitare, și am umplut cele aproximativ șapte mii de celule lipsă în patru minute.
Munții s-au întors în nord.
Dar cea mai interesantă întrebare a zilei nu era despre munți.
Era despre nori.
Cât de des este cerul acoperit deasupra locului în care stai?
Pentru această întrebare am apelat la NASA. Douăzeci de ani de observații satelitare pot spune destul de multe despre cerul unui anumit punct de pe Pământ. Iar datele sunt disponibile.
Există însă o regulă simplă: să nu fii prea insistent.
Așa că am scris un mic script care a stat liniștit timp de patruzeci și cinci de minute și a adresat câte o întrebare pe secundă.
O întrebare.
Un punct de pe Pământ.
Apoi următoarea.
Și următoarea.
La sfârșit, aveam o grilă a nebulozității pentru întreaga planetă.
Și tot acest cer - douăzeci de ani de observații - încăpea în aproximativ 32 de kilobyți.
Seara am mai rezolvat un lucru care ar fi trebuit să fie evident de la început.
Dacă muți casa pe hartă, nu trebuie să-i spui și ce oră este.
Longitudinea spune instrumentului fusul orar, iar ceasul se mută singur.
Încet, calculatorul începea să devină mai puțin o colecție de formule și mai mult o descriere a locului real în care te afli.
Încă nu avea nume.
Dar, pentru prima dată, începuse să înțeleagă nu numai ce știe despre Soare, ci și de unde provin lucrurile pe care le știe.